Nr. 10 aprilie 2009 “Lider sau slujitor”(Matei 20:26b-27)

Gânduri ce se înalţă

Privire spre trecut

E târziu şi e atât de rece. Vântul bate cu putere şi parcă nici în cele mai vijelioase ierni nu am auzit codrul plângând atât de tare. Pe geam se preling uşor picături de ploaie ce dau un aparent calm cerului întunecat şi atmosferei atât de apăsătoare din casă, iar eu…eu simt că mă sufoc. Mă sufocă aerul din casă, mă sufocă durerea codrului, mă sufocă propriile-mi gânduri şi mai ales mă sufocă dorul de cer. E Paştele, şi încă o dată mi-am adus aminte durerea pe care nici nu mi-o pot imagina, durere ce Tu ai suferit-o la cruce ca eu, cea mai neînsemnată dintre făpturi, să primesc darul Tău, şi anume viaţa veşnică.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Domnul încă ar mai fi tăcut, dacă încă nu Şi-ar fi trimis fiul să sufere totul şi să dea totul? Ce s-ar fi întâmplat cu mine, dar nu numai cu mine, ci cu tot restul oamenilor?! Unde am mai fi găsit noi atunci scăpare, unde ne-am fi refugiat atunci, prin jertfa cui am fi fost spălaţi şi reînnoiţi?

Mulţumesc pentru că, deşi ai ştiut ce Te va aştepta şi ai ştiut cum se va sfârşi, ai venit pe pământ şi ai îndurat fiecare suferinţă, fiecare batjocură, fiecare palmă pe care omenirea ţi-a dat-o şi totuşi ai învins. Când ai strigat pe cruce că s-a sfârşit, ai anunţat că în sfârşit moartea a fost învinsă!

Dar ce durere, ce spectacol odios s-a dat atunci…Tatăl abia a putut privi ceea ce creaţia făcea tocmai Fiului Său. Cum era posibil ca un lucru atât de perfect să fie în stare de atât de mult rău, chiar diavolul a crezut atunci că va deţine în sfârşit puterea totală, că va învinge divinul şi va putea avea acces la tot ceea ce până atunci doar îndrăznea să viseze.

S-a sfârşit! Şi diavolul a rămas cu visele şi speranţele sale…iar Domnul Dumnezeu cu victoria, însă cei care au avut de câştigat atât de mult am fost noi, oamenii, coroana creaţiunii, cei care au aruncat cu pietre când au obţinut iertare, cei care au hulit când li s-a spus adevărul… noi, cei mai neînsemnaţi, care nu am merita nici măcar atenţia pe care zi de zi Creatorul Şi-o îndreaptă spre noi.

Nu pot crede că în ziua de Paşti totul e atât de întunecos, dar e mai bine… aşa nu-mi pot crea o imagine falsă despre cum a fost acolo, la cruce, despre suferinţa aceea atât de sfâşietoare; însă mă gândesc că la înviere totul trebuie să fi fost extrem de frumos. Sunt sigură că soarele zâmbea, iar cerul nu era atât de mohorât ca acum.

Respir adânc şi mai fac câteva ocoluri prin cameră, şi când am decis în sfârşit că nu mai pot suporta căldura aerului, deschid fereastra şi las picături de ploaie să-mi ude faţa. Aş vrea atât de mult să plâng, nu pentru că aş avea vreo povară, nu, ci pentru că nu aş putea exprima vreodată aşa cum trebuie recunoştinţa faţă de ce am primit în dar. Nu aş putea spune îndeajuns de multe cuvinte de mulţumesc, căci însuşi “mulţumesc” e mult prea sărac, dar cred că El ştie ce simt şi El înţelege mai mult decât pot eu exprima ceea vreau să spun şi să arăt.

Am murit faţă de păcat şi împreună cu Cristos trăiesc o viaţă nouă, o viaţă pe care am început-o aici şi nu se va mai sfârşi, o viaţă pe care am s-o continui în veşnicii alături de copiii Lui şi mai mult decât atât, acolo n-am să mă sufoc datorită aerului mult prea apăsător din jurul meu, ci am să dau slavă mereu Celui care m-a creat, Celui care S-a jertfit pentru mine, Celui care a lucrat într-un mod atât de minunat în viaţa mea şi care m-a purtat pe braţe puternice zi de zi…

Aş vrea să spun mai mult decât “mulţumesc”, dar e singurul cuvânt care-mi vine în minte…mulţumesc…!

Căuneac Mădălina