De ce iubim viaţa?

Suspinele melancoliei bucuriei tăcute

De ce iubim viaţa?

Bucuria? Bucuria e un zâmbet? Nuuu… Bucuria e acel dar care s-a strecurat într-un zâmbet, în flori, în nădejde, în rugăciuni, în inimi de copii, în ochii bătrânului în care saltă nepoţii, în suflete de îndrăgostiţi, după norii ce promit un curcubeu care să îi destrame, după moartea doborâtă de Hristos… În toate se ascund mai mult decât sclipiri de bucurie, e o avalanşă de minuni presărate din cer… har… Nu cunoaştem ce e normal şi ce e har, cred că de aceea zâmbim atât de puţin!

Bucuria e parte din Dumnezeu, bucuria e parte din Dumnezeu suflată în noi! De ce să iubim viaţa? Pentru că şi de tristeţea ne-ar copleşi pe-un drum întortocheat al vieţii cândva, undeva într-o rătăcire, un zâmbet infantil ne va întâmpina şoptindu-ne o încurajare. În deznădejde cineva va zări cristale preţioase, smaralde şi rubine în cutiuţa inimii tale şi pentru el vei căpăta preţuire cât lumea-ntreagă ascunsă într-un suspin. În strâmtorare o rugăciune va prinde culoare şi aripi se vor înrădăcina devenind realitate. Şi poate totuşi viaţa-ţi va fi scuturată la marginea unei prăpăstii dureroase şi în ea se vor risipi dorinţe, planuri, ani, sănătatea-ţi, persoane preţuite şi tot

ce îţi va fi mai scump în gol va dispărea şi printre lacrimi se va ascunde tot bucuria, căci Hristos a biruit moartea şi mai departe de ea e El, ce valorează mai mult ca întreaga viaţă şi toate bogăţiile lumii şi El te va aştepta cu o cunună împletită cu florile fericirii şi vei primi un nume nou şi te vei numi preafericit… Şi totuşi ce e bucuria în lumea aceasta minunată, dar plină de dureri? E de fapt o determinare, o decizie, un mod de viaţă. E decizia de a zâmbi într-o lume ce şi-a pierdut această comoară nepreţuită: ”zâmbetul”. E decizia de a te bucura fiind o bucurie pentru alţii! E decizia de a păstra ceea ce a pus Dumnezeu în noi!

Indrie Cristina