Supliment nr.13- Croieşte-ţi aripi…

Croieşte-ţi aripi…

M-am săturat să mă îmbie fantasme trecute ale unui posomorât viitor. M-am săturat să cadă încet şi-ncântător, o parte din mine. M-am săturat în veghe ziua ca să stau şi tot la miezul nopţii să cânte un cocor. Şi somnu să-mi devină al nopţii fior şi veghea cea de dimineaţă uitată-n spre viitor.  Şi-n fiecare noapte tresar cu spaimă şi mă gândesc,  dar ce-am să fac acuma când dorm răpusă de-osteneala unui scop greşit…

În fiecare zi alerg prin frunzele uitate, ce nu poartă nici nume şi nici dor, îngrijorată şi înpovorată-n a zilei sudori. Dar ce-au să facă îngrijorarea şi ziua şi sudoarea când va venii atuncia ziua de apoi…? Nici frunzele uitate o vorba n-au să spună, o vorbă de mărturisire nici acum, nici atunci… în folosul meu.

Voi deveni ca frunzele uitate, căzute şi purtate pe un meleag fără de înlăţare, fără de păsări prevestitoare, fără de cer spre care să priveşti, fără de dragoste, fără de dor, fără de iertare… sau a-şi putea acum din somnul meu să mă trezesc, prin rugăciune aripi să-mi croiesc, să zbor trăind un vis adevarat, să zbor cât încă vremea-i de folos…

Spre cer se-nalţă doar cei ce nu trăiesc doar pentru ei, cei ce cunosc că viaţa-şi găseşte un sfârşit şi veşnicia ne-aşteaptă, cei ce trăiesc cu inima bătând pentru un ţel înalt, un ţel pătruns în inima de muritor aşezat de Cel ce e nemuritor…

Indrie Cristina